Umanitatea în pat cu Godzilla – O analiză a lumii post-creştine ca lume pre-creştină
Este cert, trăim în era informatică. Comunicăm haotic şi enorm prin toţi porii, prin zeci de device-uri, cu oameni pe care nu-i cunoaştem, trăim într-un cerc de prieteni pe care nu-i vom întâlni niciodată, ne vorbim pe Skype, dăm mesaje pe Facebook, punem poze pe Instagram etc. etc.
Mulţi gânditori au remarcat felul în care, în mod proporţional, uşurinţa comunicării implică superficialitatea ei, lipsa ei de simţire, sau standardizarea prin icon-uri impersonale sau reductive a senzaţiior şi trăirilor umane.
O luptă acerbă împotriva informatizării fiinţei umane este inutilă şi pierzătoare de timp. Fiinţa umană nu poate fi salvată doar prin negarea evidenţelor şi prin tergiversarea adevărului intrinsec scris în această epocă. De altfel, ridicolul site-urilor de prevenire a cataclismului informatic este evident: oamenii care clamează răutatea internetului scriu obsedant pe internet, apostolii drogului virtual sunt ei înşişi – din întunericul cu nuanţă albăstruie al propriei cuşti informatice – infestaţi de virus şi dependenţi de tehnologia informatică.
Ce poate fi făcut este creştinarea internetului, aşa cum s-au creştinat parţial prin înţelegere şi asociere cu Dumnezeu şi alte instrumente de comunicare ale trecutului. De la trenul cu aburi care era văzut ca Satana însuşi de unele secte americane, până la radio – pe care concitadinul nostru Sfântul Ioan Iacov de la Neamţ îi înfierează satanismul într-o poezie, de la curentul electric, telegraf, telefon şi televizor la internetul de azi, toate aceste etape tehnologice ale umanităţii au fost înfierate ca fiind realităţi contondente şi dureroase pentru lumea liniştii fireşti a trecutului. Cine ar fi spus atunci că vor exista televiziuni creştine ale Bisericii, Radio ortodoxe, site-uri creştine cu milioane de vizualizări, adică de cititori?
Spuneam că ceva poate fi făcut, şi anume creştinarea acestor media de comunicare.
Se remarcă însă şi un alt fenomen, care dacă va fi surprins ideatic şi investigat, poate face diferenţa în societatea noastră muribundă cultural.
Occidentul post-creştin, axat pe entertainment fiinţial, este de fapt o realitate pre-creştină, fără să-şi dea seama. Postmodernismul – spunea marele meu mentor şi profesor de teologie liturgică de la Universitatea Leeds din Marea Britanie, Pr. George Guiver – este de fapt un premodernism mascat, bine fardat în toată hâda lui diversitate post-etică şi malignă cultural. E un fel de Ev Media (cum inspirat spuneau cârcotaşii la Kiss FM), în care se reiterează fenomene sociale premoderne, într-un dans al iluziei şi al morţii fără sfârşit.
Să luăm spre exemplu realitatea dramatică a filmelor occidentale. Imensa lor majoritate vorbeşte despre salvarea lumii – exploatând frica endemică de moarte şi de extincţie a rasei umane. Mii de filme vorbesc despre salvarea umanităţii de către un erou – de preferinţă american. Umanitatea trebuie şi reuşeşte să fie salvată de: viruşi, planete, comete, asteroizi, fiare cumplite, Godzille, şerpi uriaşi, rechini monstruoşi, extratereştri, vampiri, vârcolaci, antihrişti, monştri, pinguini, bande de criminali, diavoli, zombi, roboţi, insecte, dinozauri, maimuţe (sic). Cei ce sunt la curent cu insectarul, pardon inventarul filmelor recente şi-au conturat deja în minte câteva opţiuni pentru fiecare dintre cele de mai sus.
Aşadar, umanitatea are nevoie de un Salvator. Este identică această nevoie cu nevoia imensă şi generală de un Mântuitor, a vremurilor ante-christice. Umanitatea dinaintea lui Hristos tânjea în diformitatea ei diversă şi idolatră după un Mântuitor (Sotir) care să o izbăvească de robia morţii şi a răutăţii fără de leac, în care fiecare gest ducea la moartea celorlalţi şi a sinelui în final. Frica de iad – oricum i-ai spune – este întemeietoarea culturii universale. L`enfer c`est l`autre.
Ei bine, această obsesie a umanităţii pentru un Salvator, pentru un Mântuitor, a fost ucisă prin venirea lui Hristos, Care a murit pentru noi, a mers la iad pentru noi şi i-a distrus baierele de întuneric şi a înviat din morţi. Pentru un creştin adevărat, nici viaţa aceasta, nici cealaltă, nici înălţimea, nici adâncul, nimic niciodată nu vor putea să îl despartă de dragostea lui Hristos (cf. Romani 8).
Umanitatea occidentală se vădeşte astăzi a fi într-o perioadă post-creştină adică pre-creştină. E perioada aşteptării frenetice, a dorului după Mântuitor, a profeţiilor firave şi translucide despre venirea Lui, a căutării şi a fricii de moarte veşnică.
Criteriul fundamental al existenţei unui creştin adevărat este de fapt ancorarea lui totală şi definitivă în Hristos, Dumnezeu şi Om pentru veşnicie, Biruitorul morţii, Distrugătorul iadului, Raiul cel veşnic al iubirii nesfârşite. Totul pentru un creştin adevărat vine de la Hristos, trece prin inima lui infinită şi ajunge la El. Frica de orice şi de oricine este străpunsă de Suliţa care a străpuns Trupul cel făcător de viaţă al lui Dumnezeu, plină de Sângele mântuitor care spală şi vindecă de moarte întregul univers. De aceea, la Liturghie, preotul, în timp ce frânge Dumnezeiescul Trup, spune: „Se frânge şi se împarte Mielul lui Dumnezeu, Cel ce se frânge şi nu se desparte, Cel ce se mănâncă pururea şi niciodată nu se sfârşeşte, şi pe cei ce se împărtăşesc îi sfinţeşte” şi adaugă: Iisus Hristos Biruitorul (IIS HS NI KA).
Aşadar, ori de câte ori veţi privi cu inima strânsă vreun film – fie el american sau nu – cu o teză pre-creştină de inserare a fricii şi de înlocuire a adevăratului Mântuitor cu Bruce Willis, Steven Segall, Cichi Chan (sic) sau altă creatură, să vă amintiţi că umanitatea are definitiv şi irevocabil un Mântuitor, Iisus Hristos, Viaţa noastră în iubire şi Iubirea cea veşnică a vieţii noastre.