Taina căsniciei şi viruşii media
Am văzut azi un film interesant, Fireproof, din 2008. Este vorba despre o căsnicie disfuncţională în care cei doi hotărăsc să se despartă din cauza certurilor. Un pompier şi o jurnalistă în domeniul medical, luaţi din dragoste, încep să se înstrăineze unul de celălalt datorită nevoilor şi dorinţelor tot mai divergente: ea dorea un om mai apropiat, care să o ajute şi să o asculte, el dorea linişte, plăcere şi un iaht.
Ţesătura narativă este logică, totul ia foc între ei, şi în contextul incendiilor din care eroul nostru salvează oameni, căsnicia lor începe să se mistuie. Ba mai mult, apare şi un doctor extrem de serviabil şi curtenitor care îi face curte femeii.
Ca să n-o mai lungim, eroul primeşte de la tatăl lui un caiet cu un pariu de 40 de zile cu lucruri de făcut: în prima zi, nu spune nimic negativ soţiei şi nu răspunde la reproşuri cu altele, în a doua zi fă-i o cafea, a treia zi cumpără-i ceva frumos, cină romantică et caetera. Tipul face din greu toate acestea, dar femeia e din ce în ce mai hotărâtă să divorţeze, calcă în picioare încercările lui şi îl respinge. Totul – repet – asezonat cu misiunea bărbatului de a salva din foc oameni. Şi deodată, eroul nostru îşi regăseşte cu ajutorul tatălui credinţa în Dumnezeu, devine mai bun, mai atent, şi başca îi plăteşte douăjdemii de dolari scaunul cu rotile şi patul performat soacră-sii. Şi iată că soţia cade în genunchi, plânge, îşi cere iertare, îl iubeşte şi rămân împreună până la adânci bătrâneţi.
Filmul e ok din perspectiva faptului că credinţa schimbă oamenii, îi transformă în fireşti prin bunătate.
Însă, remarc la acest film o serie de clişee americane de tot râsul, corecte politic dar incorecte creştin, aberaţii minoritare, zahariseli convenţionale…
Pentru ca o căsnicie să se refacă sau să se reunească, este nevoie ca amândoi să se schimbe, nu numai unul singur. Ideea că bărbatul este vinovat pentru toate relele unei familii e o stupizenie şi o minciună. Degeaba unul se schimbă devenind mai bun dacă celălalt se îndrăceşte tot mai mult. Schimbarea vine doar de la Dumnezeu şi NUMAI atunci când amândoi soţii îşi pun viaţa în mâinile Lui.
Soţul ăsta din film îi face o cafea soţiei. Ştiu soţi care au făcut micul dejun mereu soţiei, din prea multă iubire, doar ca ea să doarmă încă zece minute. Alţii duc copiii la şcoală în fiecare zi. Ba ştiu soţi care dorm (mai bine zis nu dorm deloc) cu bebeluşii plângăcioşi care se scoală de zece ori pe noapte, ba cu foame, ba cu caca, ba cu febră, ba cu dinţi, ba cu colici, ba că aşa au ei chef. Şi soţii care devin din ce în ce mai nesimţite, crezând că li se cuvine să nu mai facă nimic.
Soţul ăsta pregăteşte o cină romantică, iar soţia trece pe lângă el. Ştiu însă soţi care pregătesc mereu cine romantice, până când soţiillor li se face greaţă de atâta romantism, sau nu mai gătesc niciodată de atâta iubire (vorba lui Connect-R: nu ştie să gătească, da se găteşte).
Soţul din film plăteşte scaunul cu rotile al soacră-sii şi soţia cade în braţele lui. Eu ştiu soţi care au pus apartamentul pe numele soţiei, numai ca să le demonstreze că le iubesc, care au făcut casă din iarbă verde, doar la dorinţa soţiei, şi aia tot scorpie. Vorba unui filosof în viaţă: Dacă azi îi faci cadou o maşină, la anul ce-i vei face? Un elicopter?
Dulcegăria de tip romantic american e falsă. Dumnezeu spune din rai femeii: „Atrasă vei fi de bărbatul tău şi el te va stăpâni” (Facere 3, 16). Cu alte cuvinte, dacă bărbatul poate fi stăpân, atunci şi femeia va fi atrasă de el. Dacă nu, atunci femeia îşi va căuta un stăpân.
Corectitudinea politică occidentală este de fapt o anomalie fiinţială în care nefirescul stăpâneşte asupra firescului, minoritatea supune majoritatea, bărbaţii sunt daţi afară din casă şi se milogesc pe la uşă, feminismul ia locul feminităţii, milogeala emasculată ţine loc de autoritate, romantismul ieftin ia locul iubirii jertfelnice, sărutul lui Iuda îl detronează pe Dumnezeul iubirii. Soţul şi soţia sunt unici şi de neînlocuit într-o familie. Misiunile lor nu se pot schimba între ele. Vorba unui pustnic bătrân din secolul 20: Vai de vremurile de sfârşit de lume când bărbaţii vor gândi precum femeile, iar femeile precum bărbaţii.
Iubirea conjugală este izvorâtă din cer, nu e un contract de prestări servicii senzuale. E durerea de a curăţi şi obloji iară şi iară rănile de moarte ale celui iubit. E suferinţa cumplită de a vedea nedesăvârşirea ta şi a celuilalt. E râul de lacrimi care izvorăşte din ochii lui Dumnezeu şi spală mereu pietrele pe care le prăvălim peste suflete. E fiorul de a deveni născător de viaţă, deşi te-ai antrenat să ucizi prin ură fiinţa. E cutremurul de a simţi cum Dumnezeu îşi încredinţează inima firavă de bebeluş în mâinile tale cu unghiile devenite gheare. E moartea de fiecare zi de a vedea cum moare Dumnezeu, răstignit de noi pe Crucea firii omeneşti.
Căsnicia e o taină a lui Dumnezeu care se săvârşeşte în cer, în faţa tronului lui Dumnezeu şi ceea ce Dumnezeu a unit, omul nu poate despărţi. Însă unii oameni se înstrăinează de Dumnezeu, fug de la faţa Lui, scuipă faţa Lui cea dumnezeiască, Îl trădează mereu, Îl răstignesc în inima lor prin ură şi prin patimi, Îl sfărâmă pe piatra egoismului lor, Îi pun păzitori la mormânt ca să nu învieze, aruncă toată răutatea iadului deasupra pietrei mormântului Lui, doar doar n-o învia.
Ceea ce aceşti oameni nu ştiu este că Hristos cel înviat trece prin uşile încuiate ale mormântului, străpunge porţile materiei, străbate şi transcende limitările omeneşti şi sfărâmă porţile iadului cu braţul Lui însângerat şi de viaţă făcător.
Dumnezeu nu a făcut iadul.
Iadul îl făuresc duhurile şi oamenii, iar şi iar, când se înstrăinează de Dumnezeu şi îl ucid în taină, în inimile lor.