sfinţenie

Cu toții auzim mereu anunțuri înspăimântătoare despre extensia și gravitatea crizei în Europa și la noi. Toate canalele media scot în evidență, analizează, aprofundează, ghicesc, pun diagnostice despre nenorocirea crizei și despre consecințele ei devastatoare pentru societatea românească.

Despre sfințenie și intrarea în Împărăția lui Dumnezeu, nu a fost nicăieri Hristos mai explicit. El n-a zis: „dacă nu veți posti sau nu vă veți nevoi, nu veți intra în Împărăția lui Dumnezeu“ , ci doar „ne nu vă veți întoarce și nu veți fi ca pruncii, nu veți intra în Împărăția lui Dumnezeu“ (Matei 18, 3).

Dumnezeu Duhul Sfânt este pretutindeni (pantahou), umplând creatia de lumina cea dăruită ei în ziua întâi a zidirii și susținând-o în existență. Chipul Său este cu neputință de văzut, iar revărsarea Sa în harul cel necreat al lui Dumnezeu este simțită pretutindeni căci învrednicește de ființă toate câte sunt, plămădindu-le și unindu-le pe toate – asumate în umanitate – cu Dumnezeu.

Unul dintre simptomele fundamentale ale vieții post-moderne este automatizarea ființei umane.

Sfințenia este printre noi. Nu este greu de găsit. De la zîmbetul unui copil pînă la privirea înțeleaptă a unui bătrîn, e mereu printre noi, cu neputință de inventariat, de localizat sau de pus în vitrină. Numai o de am avea ochi să o vedem. Căci sfințenia nu poate fi văzută decît de un ochi curat și sfînt. Și mai este ceva. Sfințenia nu e ostentativă, nu cere să fie observată, cinstită, aclamată. E acolo. Și e respirația lui Dumnezeu în oameni.

Troparele care alcătuiesc cele două canoane de cântări de la Utrenie închinate Sfintei Cuvioase Parascheva analizează doxologic viaţa celei ale cărei moaşte se află în Catedrala mitropolitană din Iaşi, insistând asupra virtuţilor ei, dar şi stăruind în rugăciune către Cuvioasa pentru mângâierea credincioşilor. Aşa încât aceste tropare sunt deopotrivă tratate de teologie aghiologică şi rugăciuni de cerere, de mulţumire şi de cinstire a sfintei.

Deseori m-am întrebat care este direcția cea bună de urmat în sociatate a unui creștin. Și aici mă refer la orientarea politică, nu ca înregimentare într-un partid, ci ca mentalitate și capacitate de receptare a ceea ce ni se întâmplă fără voia noastră și de acțiune civică, atunci când e nevoie.

Pelerinajul e nu numai călătoria către un loc sfânt, ci mai ales acceptarea condiției noastre de călători vremelnici pe acest pământ, unde nu avem cetate stătătoare, ci o căutăm pe ceea ce va să fie, acolo unde suntem „cetățeni ai cerului și casnici ai lui Dumnezeu“.