Dumnezeu – Lumina plânsă a lumii
Încă de la începutul istoriei, omul căzut din rai încearcă să-L omoare pe Dumnezeu. De la cădere, prezenţa lui Dumnezeu era o rană cu neputinţă de suportat pentru omul viclean şi ucigaş. Era o amintire plină de durere şi de revoltă a raiului pierdut, era sfâşierea lăuntrică a omului când îşi aducea aminte că a fost frumos şi bun, era scrâşnetul de dinţi la memoria pierdută a îmbrăţişării părinteşti, atunci când Adam stătea pe pieptul Tatălui şi asculta bătăile inimii lui Dumnezeu. Omul orfan printre spinii pământului şi ai propriei patimi a încercat să surprime orice imagine care trimitea la Iubitorul de oameni, a încercat să asfixieze orice străfulgerare de gând, orice geană de clipită din fericirea raiului. A purces la a omorî amintirile despre Dumnezeu, chipul Lui preafrumos, privirea de lumină, glasurile de îngeri, foşnetul de aripi, miresmele de rai, gustul pomilor cereşti, pe scurt, toată iubirea din sufletul lui.
Din păcate, lumea întreagă îi amintea de Dumnezeu. De darurile pierdute, de iubirea cea mai presus de fire, de lumina cea neînserată, de dorul cel pierdut.
Şi atunci cu sârg omul diabolizat de răutate a început să ucidă pe Dumnezeu. Mai întâi L-a ucis întru sine, lingând până la idolatrie materia surdă şi oarbă, tăind toate arterele de lumină din organismul lui spiritual, antrenându-se la nefiinţă, practicând moartea, îmbrăţişând patimile cele mai cumplite.
Apoi a început să-L omoare pe Dumnezeu din natură. Totul îi amintea de Dumnezeu. Fiecare ciripit de pasăre era o şoaptă din rai. Aşa că a omorât păsările, şi-a astupat urechile la cântările lor. Toate florile îl răneau amintindu-i de uriaşa grădină a iubirii. Aşa că a omorât florile, le-a tăiat sau le-a smuls din rădăcină, cu o efervescenţă şi o ură de nedescris. Surâsul copiilor îi sfâşia inima, aşa că a ucis copiii. A ucis copilăria lor învăţându-i să mintă, să fure, să rănească şi să omoare. A infestat toată natura şi a afumat-o în goana lui după confort şi energie, căci nu mai avea nici odihna raiului, nici energiile necreate ale harului ceresc.
Mai apoi omul a început să-L omoare pe Dumnezeu din semeni. Mai întâi pe naivul de Abel, mai apoi pe toţi cei care nu sunt de acelaşi neam, seminţie, religie, rasă etc. Aşa au apărut războaiele, din necesitatea de a-L omorî pe Dumnezeu, însă Dumnezeu era aşa de departe, atât de sus şi de inaccesibil omului de ţărână spurcată, încât omul a omorât chipul lui Dumnezeu din oamenii pe care-i întâlnea. De aici au izvorât ideologiile ucigaşe, rasismul, molimele inventate în laborator, avorturile cu milioanele de prunci ucişi în abatoarele numite mame, chimicalele care distrug totul cu aerul că vindecă, farmaciile cu orori sintetice, pilulele anti-viaţă şi mai ales cele anti-viaţă veşnică.
Şi Dumnezeu se încăpăţâna să fie viu, căci El este viu în vecie. Şi atunci omul a început să se sinucidă cu sârg, în fiecare clipă de moarte numită viaţă, pentru a ucide chipul lui Dumnezeu în el. Conştiinţa, vina, durerea de a omorî, toate acestea nu puteau fi extirpate din adâncul sufletului omenesc, decât prin suicid. De aici eutanasia, drogurile care oferă plăcere contra timp de viaţă, depresia ca lipsă de Dumnezeu etc.
Prin amurgul de fiinţă al istoriei, a apărut Însuşi Dumnezeu pe pământ, pentru a ne învăţa de o nouă casă, de o nouă viaţă, de o nouă cetăţenie, veşnică, Împărăţia cerurilor. Şi omul – ghici? – L-a omorât pe Dumnezeul făcut Om. A inventat tot felul de viclenii şi subterfugii, a clătinat din cap la vederea minunilor, şi-a astupat urechile la cuvintele dătătoare de viaţă, şi-a secat ochii la mulţimile de vindecări, a găsit „explicaţii raţionale” la tot universul de minuni al vieţii lui Hristos. Şi apoi, cu o ură acumulată din zorii istoriei, L-a omorât. Şi Hristos a înviat din morţi, s-a înălţat la ceruri, şi a tras la Sine prin Trupul Său înviat, care este Biserica, umanitatea rănită de moarte.
Dumnezeu nu poate fi omorât. Tot încercând să-l ucidem din noi, ne ucidem pe noi înşine. Tot dându-l afară din viaţa noastră, ne dăm afară din fiinţă, căci suntem ţărână însufleţită. Tot înverşunându-ne să uităm de iubirea Lui, ne cufundăm în uitarea absolută numită iad.
Şi totuşi, Dumnezeu, Chemarea cea sfântă a veşniciei, apare ori de câte ori Îl chemăm, chiar dacă ştie că-L vom ucide mai apoi. E atât de aproape încât are nevoie doar de un gând pentru a veni şi a ne dărui odihna. O mână întinsă către un sărac e de ajuns pentru ca El să ne ia de mână şi să ne smulgă din adânc. Un zâmbet oferit unui necunoscut e suficient pentru ca El, Creatorul să ne zâmbească în taină. O bucată de pâine dată unui nenorocit, şi El ne dă Pâinea cea de viaţă, Trupul Lui euharistic, Împărtăşania. Nu ne trebuie decât o lacrimă de dor şi de pocăinţă pentru a-L vedea pe El, Lumina plânsă a lumii.