Eşti aici

Copilandrul sfânt e duhovnicul veacurilor

Azi e cea mai frumoasă zi din univers.
Şi aceasta pentru că sărbătorim pe Sfântul Ioan, ucenicul cel iubit al Mântuitorului Hristos. Un copilandru pescar, fratele mai mic al lui Iacov, cu privirea senină ca o mare în zi de mai, fiul cel mezin al lui Zevedeu. Un copil trudit, cu palmele sfâşiate de frânghii, cu hainele mirosind a peşte şi a mare, cu ochii grei de priveghere în zorii zilei pe apele ceţoase ale Mării Galielii. Şi totuşi în inima acestui copil se întâmplă ceva mai mare decât cerurile. Creierii i se deschid şi înţelege că în faţa lui, pe malul mării se află Cineva mai presus de înţelegere şi de frică. Şi împreună cu fratele său pleacă împreună cu Hristos, pe drumurile prăfuite ale Galileii pentru a învăţa cum să nu mai mori niciodată.
Este ucenicul iubit al Mântuitorului, cel mai vulnerabil, cel mai înmiresmat de feciorie, cu ochii mari deschişi la avalanşa de minuni, copilul tăcut care priveşte cum se deschid cerurile şi Duhul lui Dumnezeu se pogoară peste Mesia. Şi apoi cutremurul de fiinţă şi de vindecări. Moartea sfărâmată din oameni, ochii explodează de lumină, urechile ferecate se deschid pentru a auzi Cuvântul, paraliticii zburdă plângând şi mulţumind Celui blând, şi ucenicul tace şi priveşte. Ochii lui absorb, ca un burete dumnezeiesc, toată inundaţia de lumină care se înstăpâneşte peste univers.
Peste tot este lângă Magistrul lui. Stă aproape de Dumnezeu ca la o geană de ochi, simte răsuflarea Celui ce a zidit galaxiile, mănâncă cu Hrănitorul lumilor, atinge cu mâinile sale pe Focul cel infinit. E atât de firesc şi de nevinovat, şi în inima lui se impregrenază iubirea de Dumnezeu mai mult decât orice. Lasă pe părinţi şi pe rudenii, lasă mrejele, şi se porneşte pe arat sufletele. Păşeşte atent pe urmele paşilor lui Hristos, Îl vede asudând, obosind, zâmbind, plângând la rugăciune, supărându-se (O neam necredincios, până când voi fi cu voi...
Şi apoi, întru slava Taborului, Ioan copilandrul sfânt şi prunc cu inima vede întreaga istorie adunându-se şi îngenunchind la sfat de taină cu Dumnezeu, vede pe Moise şi pe Ilie, Legea şi Proorocii, înclinându-se în faţa Celui ce voieşte să moară pentru om. Nu spune nimic, e atât de plin de uimire încât lacrimile îi inundă ochii, cade la pământ străpuns de lumină, e covârşit de revărsarea de har. Închide ochii pe Tabor, iar ochii sufletului lui se deschid peste lumea cea de dincolo de moarte.
Apoi, înainte de Cina cea de Taină, când Hristos sângera cu sufletul de durerea milioanelor de morţi pentru care va muri, are un moment de slăbiciune. Merge cu fratele său să ceară să fie de-a dreapta şi de-a stânga Mielului jertfit. Hristos îi întreabă: „Puteţi să beţi paharul pe care Eu îl voi bea şi să vă botezaţi cu botezul cu care Mă voi boteza?”. Răspund naivi: „Putem”. Şi prăpastia de mucenicie se deschide în sufletul lor, destinele lor se schimbă instantaneu, se scrie în ceruri cum vor muri amândoi pentru Dumnezeu.
Şi la dumnezeiasca Masă, când Hristos îşi dăruieşte Trupul ca Pâine a veşniciei, Ioan, sfinţenia cea înmiresmată, nu zice nimic. Toţi se foiesc şi întreabă dacă ei sunt cei care îl vor vinde pe Iisus. Ioan nu spune nimic, e ochi şi urechi, şi un singur gest mai mare decât veacurile, îi defineşte viaţa şi veşnicia. Îşi reazemă capul pe pieptul Mântuitorului. E suprema declaraţie de iubire, tăcerea mai asurzitoare decât valurile mării, prin care ucenicul atinge pieptul Ziditorului şi ascultă în uimire sfântă bătăile inimii lui Dumnezeu. Istoria Bisericii se scrie în gestul său de iubire. Toţi preoţii din veac, când sunt hirotoniţi de arhiereu, îşi reazemă capul pe Sfânta Masă care este Hristos, în partea dreaptă, ca tânărul Ioan, Preotul cel de taină al iubirii sfinte. Pe fruntea lui se scrie nevăzut istoria preoţiei întregii lumi, jertfa şi dăruirea oamenilor pentru a împrumuta mâinile lor nevrednice şi gurile lor lui Dumnezeu.
Apoi, în timp ce toţi fug care încotro, după prinderea lui Iisus, Ioan e acolo, smerit, înţelegând că ceva mai important decât toată istoria se petrece acolo. Intră în curtea arhiereului că avea cunoscuţi acolo, îl bagă şi pe Petru înăuntru şi îl poartă spre focul care-l va arde întreg şi îl va curăţi mai apoi.
Ioan e la picioarele Crucii, plângând de dorul Celui ce se sfărâma pe Sine din iubire pentru noi. Ascultă cum gâfâie şi suspină de durere Întemeietorul lumii şi cum geme suferind Cel ce dăruieşte viaţa. Vede cum sângerează din toate încheieturile Dumnezeu, se schimbă la faţă împreună cu Omul cu faţa plină de sânge şi de spini. Şi primeşte cel mai mare dar al veacurilor: porunca lui Hristos de a purta de grijă de ceea ce are Dumnezeu mai curat şi mai sfânt pe pământ: Mama Lui.
De la ea află tainele cele sfinte ale creaţiei, teologia mistică izvorând din fecioria dumnezeiască. Ucenicul cel feciorelnic ascultă pe Fecioara plângând, cunoaşte în Duhul Sfânt ce-a simţit ea când I-a dat naştere lui Dumnezeu. De aici se cerne Evanghelia vulturului, adâncul cel de taină a Tainelor lui Dumnezeu, teologia Logosului veşnic. Ioan este grădinarul cel sfânt al celui mai sfânt Crin al istoriei, Maria şi de la ea primeşte mireasma cerului în minte şi o scrie pe pergamentul lumii pentru totdeauna.
Ioan e acolo mereu, purtând cu Iosif cel frumos şi cu Nicodim Trupul lui Hristos, strângând Sângele lui Dumnezeu în potirul inimii sale, ungându-l pe Hristos cu mir, începând toată preoţia sfântă a Bisericii, care dăruieşte pe Dumnezeu lumii.
Tinerelul care se ţinea de poala hainei lui Iisus, copilul blând şi tăcut, devine Duhovnicul veacurilor, martorul cel sfânt al Învierii, Scriitorul Evangheliei iubirii, plinirea şi începătura sinopticilor. Mintea lui întemeiată pe Dumnezeu, rănită de durerea de a-şi vedea Învăţătorul iubit murind şi vindecată de lumina ochilor Celui înviat, devine cea mai cumplită armă împotriva diavolului. Scrie, sfâşiind zidurile iadului, Apocalipsa, darea în vileag a tuturor curselor drăceşti, proorocia zilelor de pe urmă, suliţa înfiptă în inima morţii de apoi.
Scrie cuvintele care sfidează istoria şi cutremură temeliile iadului: Dumnezeu este iubire. Sfâşie îngrozitor în toată fineţea şi blândeţea lui, cu cuvântul, toate vicleniile satanei. În adâncul peşterii din Patmos este purtat la picioarele Împăratului răstignit şi vede biruinţa Lui asupra lumii.
Ce minune de om sărbătorim astăzi! Şi cât suntem de departe de suspinul inimii lui. Până nu e prea târziu, să ne întoarcem la cuvintele şi la lacrimile lui.

Adaugă comentariu nou

Filtered HTML

  • Adresele de situri web şi adresele de e-mail se transformă automat în linkuri.
  • Taguri HTML permiseŞ <a> <em> <strong> <cite> <blockquote> <code> <ul> <ol> <li> <dl> <dt> <dd>
  • Liniile şi paragrafele sunt rupte automat.

Plain text

  • Etichetele HTML nu sunt permise.
  • Adresele de situri web şi adresele de e-mail se transformă automat în linkuri.
  • Liniile şi paragrafele sunt rupte automat.